Acasă » Liza stuff » Sportul pentru trup și minte, escalada

Sportul pentru trup și minte, escalada

1d1cbb0f0eaf7deb7c7a3fecb1bcc88dEscalada, pentru ca acesta este termenul utilizat pentru tehnica catararii pe munte sau pe panoul de escalada din cadrul unei sali, este un sport care produce dependenta. Iar acesta lucru il vor afirma toti cei care au reusit sa depaseasca prima etapa, cand mainile dor, febra musculara arde si au reusit sa”guste” din entuziamul unui traseu reusit. Momentul cand reusesti sa iti depasesti limitele este recompensa care merita efortul si cred ca acesta este ideea acestui sport: sa te faca sa iti incerci limitele.

La escalada, slabiciunile devin arme si durerea, o placere. Pentru ca intervine o adrenalina care iti „devoreaza” organismul si devii dependent, ca de un drog.

Din acest motiv atunci cand am avut de realizat un interviu cu un sportiv, m-am gandit din start la un alpinist. Pentru ca este un sport cu potential, la inceput in Romania, care va entuziasma atunci cand va fi descoperit de mai multi romani. Am ales sa intervievez un guru al acestui sport pentru trup si suflet si pentru acest lucru am apelat la o prietena, sa ma indrume catre o persoana care merita sa fie denumit guru, care nu doar ca este o veterana cu premii castigate, dar si-a deschis si un magazin cu articole sportive dedicate acestui sport, ZuMont, denumit dupa numele prietenului ei.

O sa las sa povesteasca mai multe interviul, care a fost publicat pe blogul lui Dinu Mititeanu, un profesor in zona alpinismului dar si la Facultatea de Geografie:

„Răscolind  în aceste zile prin „jungla”  documentelor din calculator, am găsit  un lung interviu ce l-am dat anul trecut Lizei Danciu- studentă  la o facultate de jurnalism din Bucuresti.  Mă ruga să  răspund cât mai pe larg, mai lung,  la fiecare întrebare, deoarece interviul e  „lucrare” ce i se cere la facultate. Camelia Vârşescu, căţărătoare  din Bucuresti care mă ştie şi e prietena cu Liza, mă recomandase ca „material didactic”  de „disecat”. I-am recomandat Lizei să răsfoiască blogul meu, care îi va sugera întrebări. A făcut chiar mai mult: la unele întrebări a  „scos” răspunsuri de pe blog, rugându-mă doar sa le mai „coafez”. Într-un fel mi-a uşurat munca. Îi sunt recunoscator că m-a determinat să-mi revăd viaţa, cu bucurii şi necazuri, cu reuşite si nereuşite.  Şi să trag concluzia că deşi am avut in viata si perioade grele, unele chiar „negre”, chiar dacă nu am acumulat averi (sau poate tocmai de aceea !), acum sunt un Om Fericit !

Ceea ce vă doresc si Voua !

CHEMAREA MUNTEALUI, interviu de Liza Danciu

1.      Băiet fiind, păduri cutreieram. Poezia lui Mihai Eminescu se aseamănă cu inceputul copilăriei lui Dinu?

Oarecum da, dar invers. Copilăria mea se aseamană în parte cu a lui Eminescu. Fânaţele noastre si o livada cu pomi fructiferi plantaţi de tata, erau la marginea pădurii, pe care o cutreieram cu Moşu’ ( asa se spunea la noi bunicului) si mai apoi cu fratele meu mai mic sau singur. (Tata murise in război, cand eu aveam 5 ani). Fără sa-mi dau seama, am indragit natura, verdele pasunilor si padurilor,  florile din fanate,  susurul paraielor, apa racoroasa din izvoarele cristaline, masajul  facut in talpile picioarelor de ţărana, de iarba, de frunze, caci il imitam pe Moşu’ , mergand de cele mai multe ori desculti.

Imi spunea ca doar asa simti ce-ti spune Pământul. Rostea  acel cuvant ca pe numele unui prieten, de aceea il scriu cu P. Poate ca acele „spuse ale pământului” din hotarul satului l-au determinat sa nu rămână definitiv (altii, putini, ramasesera) in „haia Americă”  unde a stat vreo 10 ani. A venit inapoi cu bani cu care sa cumpere boi si pamant pentru zestrea „fetelor”-surorile tatalui meu. Acolo l-a prins „marea  bătaie” (primul razboi mondial), si dacă n-ar fi avut loc Marea Unire,  în 1919,  când s-a întors definitiv acasă ( mai venise de două ori „în concediu”, înainte de a începe războiul )  ar fi avut mari necazuri cu autorităţile austro-ungare.

Intrebarea ta mi-a scos din nou amintiri de pret din adancurile de memorie unde sunt „depozitate” ca niste bijuterii in cea mai sigura bancă !  Gandesc acum ca fara sa-si dea seama si fara vorbe mari, Mosu’ facea cu mine ce faceau petitoarele  cu  fetele pe care le ajutau sa se marite:  imi releva calitatile muntelui, frumusetea, seriozitatea, statornicia,  sufletul curat al acestuia, ma determina sa-l indragesc.  Iar acum, la mijlocul deceniului 8 al vietii, inteleg pe deplin spusa unui mare montaniard francez- Guido Rey : ” Poezia vieţii mele a fost  Muntele, restul n-a fost decât proză.”

Asadar dragului Mosu’ ii datorez faptul ca „baiet fiind, păduri cutreieram”. Ca  am indragit de pe atunci  cantecul pasarilor, muzica arcusului vant pe strune de cetini, salturile gratioase al caprioarelor, jocul de-a v-ati ascunselea al veveritelor…,  toate acele  bucurii  de care imi aminteam mai apoi, intre betoanele citadine, caci atunci am realizat ca-mi lipsesc.  Am inteles mai tarziu cugetarea lui Andrei Plesu care scrie ca „frumusetea unui loc o  apreciaza doar cineva care nu locuieste acolo”.  Eu as adauga „care NU MAI  locuieste acolo”. Asa cum de multe ori apreciem  pe cineva la adevarata sa valoare umana doar dupa ce l-am pierdut.

I-am fost si ii sunt recunoscator bunicului ca m-a învăţat de mic să nu-mi fie frică de singurătate, de animalele pădurii, de întuneric. Le interzicea „muierilor” (bunica, mama, sora mea mai mare cu 7 ani) să ne sperie  cu „prostii”, adica cu poveşti cu bau-bau, strigoi, cu fantome, cu „ducă-se pe pustii”.

2.      Se spune ca la varsta de 3 ani incepem sa avem primele amintiri. Care sunt imaginile ramase in minte de la inceputul vietii, care ascund atractia pentru aceasta pasiune?

Muntii !  Caci satul natal este la poalele dinspre nord ale măreţei creste fagarasene.  Ma fascinau muntii! Mă miram nu atât de mult de cât de aproape sunt ei de cer, ci mai ales de ce şi cum, acolo sus, mantia albă a zăpezii soseşte atât de devreme şi pleacă atât de târziu. Acea panglică lată de alb dintre albastrul cerului de deasupra şi verdele pădurilor, păşunilor şi fânaţelor de dedesubt , e prima mea amintire din copilărie. Peste care se suprapune imaginea marilor stoluri de „păsări americane” ce zburau aproape zilnic dinspre Soare-Apune către Răsărit,  să bombardeze fabrica de „aeroplane” din Brasov.  Educatoarea încerca să ne bage în tranşeele din curte, dar prin acel excelent labirint noi ne jucam în restul timpului, iar când auzeam alarma, ieşeam din ele şi de sub nucii şi stejarii bătrâni, să admirăm zborul „păsărilor de fier”. Acele „păsări” cu care, mai apoi, în anii ’50, ii auzeam pe ai mei şi pe alţi consăteni spunând în şoaptă că vor veni americanii să ne scape de „ăştia” ! Şi tot pentru a lupta să ne scape de „ăştia” aflasem în anii ’50 că fugiseră în munţi unii oameni din sat şi din sate vecine. Nu ştiam atunci că şeful lor era Ion Gavrilă-Ogoranu şi că arestarea în miez de noapte a parintelui Moldovan, preotului nostru ce locuia vizavi, era şi ea legată de acei „brazi care pot fi frânţi, dar nu pot fi îndoiţi” !

3. Prima dumneavoastra sotie imi purta numele. Povestiti in blogul dvs. „Chemarea Muntelui” despre probele pe care trebuiau sa le treaca prietenele dumneavoastra: „Testam, daca le place Muntele! Vedeam asta si pe traseu, mergand, povestind, dar mai als pe cate o belvedere unde eu nu ma uitam la peisaj, ci in ochii lor. Daca nu vedeam „flăcăruia”, uimirea in faţa acelui peisaj, picau la „examen”! Eram sever, am picat vreo cinci in trei ani si uneori, când eram indragostit „lulea”, sufeream o vreme „ca un câine”, dar răbdam. Caci eram hotarat ca o calitate importanta a viitoarei mele sotii, sa fie pasiunea pentru munte similara cu a mea.” Cum a reusit Elisabeta sa treaca acest test  ?

Elisabeta, Elis- cum ii spuneau cei mai multi (dar o fostă gazdă a ei si prietenele acesteia ii spuneau Liza, cum ti se spune tie !) copilarise ca mine, lângă pădure, in Suarăs, un mic sat de la poalele Dealului Bobâlna de langa Dej, deal cunoscut din istorie. Multe amintiri ale ei si ale mele (iar  mai tarziu ale Marlenei din zona dealurilor muscelene  si ale mele ), se asemănau ! Se asemana si dorul de natura. Asa ca la Elis am vazut „flăcăruia”  si m-am bucurat mult.  Şi am avut grijă sa mă conving ca „dovezile”  ca ii place muntele sunt autentice, nu simulate, cum a păţit de vreo câteva ori prietenul Mircea Florian.”

Interviul integral il poti citi aici, pe blogul lui Dinu Mititeanu.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s